Deputatul Alexandru Muraru, doctor în ştiinţe politice, cercetător ştiinţific şi cadru didactic în Departamentul de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, a publicat un editorial pentru Digi24.ro cu ocazia aniversării a 100 de ani de la nașterea Regelui Mihai I.
Redăm, în continuare, conținutul acestuia:
Se împlinește astăzi un veac de la nașterea ultimului Rege al românilor, Mihai I, personalitate a istoriei globale, omul secolului XX pentru noi românii, sigura personalitate autohtonă după Mare Unire care a rămas în istoria europeană ca un autentic făuritor de act salvator pentru țară și continent.
El rămâne astăzi cel mai puternic model contemporan pentru o politică de stat ruptă de viciile comunismului și ale tranziției, o legendă vie a politicii și a istoriei deopotrivă, simbolul unei confruntări care a marcat ultimii 70 de ani, cei mai dificili din trecutul statului român modern.
A fost, cum se știe, ultimul monarh al României, cel mai tânăr rege din toată istoria noastră, primul și singurul nostru rege născut în granițele României Mari, cel mai longeviv rege istoria omenirii care a supraviețuit 90 de ani de la propria încoronare, ultimul șef de stat participant efectiv la cel de-al doilea război mondial, ultimul Suveran al Europei de Est înaintea prăbușirii democrațiilor.
Dar viața lui Mihai I nu a fost simplă și lipsită de griji niciodată. Forța caracterului în fața vitregiei destinului s-a arătat încă din primii ani de viață, atunci când a fost nevoit să înfrunte nu doar relația complicată dintre părinți, ci și o situație neașteptată, de a prelua Coroana, abandonată de tatăl său, și provenind de la bunicul său, care întregise România Mare. Regele-copil simboliza și atunci speranțele celor care vedeau în el un nou Carol I, pregătit să fie crescut în tradiția românească, cu spiritul german și integritatea străbunicului său, dar cu blândețea și empatia lui Ferdinand. Detronat de propriul tată, Mihai a trăit tragedia cea mai mare a unei copilării, aceea de a fi despărțit de mama sa, experiență care avea să-i impregneze o fire emotivă pentru tot restul vieții. Încoronat din nou la 19 ani, acest adolescent a fost ținut departe de treburile publice de unul din cei mai mari dictatori și criminali pe care istoria Europei i-a avut în anii 40, Ion Antonescu. Confruntarea dintre mareșal și rege nu a fost doar una politică, ori militară, a fost din prima clipă confruntarea dintre bine și rău, dintre spiritul totalitar și păstrarea statului român, dintre decizii genocidale și apărarea vieții semenilor săi.
Prin actul de la 23 August 1944, atunci când a întors armele de partea aliaților – „îmbinare de clarviziune și curaj”, cum îl descria Șerban Papacostea – Mihai I va rămâne pentru eternitate în istoria românilor drept cel care a salvat integritatea și statalitatea României, a scurtat frontul hitlerist cu 500 de Km și a cruțat sute de mii de vieți omenești. Gestul său, prin care a întors destinul continentului european, lăudat de liderii lumii, a fost momentul astral despre care a vorbit toată viață, cu amărăciunea de a se justifica și cu modestia de a izbăvi ceea ce o întreagă pleiadă de politicieni, militari de carieră sau servicii secrete nu reușiseră. 23 August 1944 rămâne proba vieții lui de mare monarh și Suveran, un act făcut de cel mai tânăr Rege al românilor, maturizat grăbit de viața-i dură. Până la ruptura de la 1947, regele a fost încrustarea statalității românești, apărător al valorilor europene, al năzuințelor românești și al drumului european. De la înfruntarea directă cu Stalin, Groza și Vîșinski, la actul unic în lume pe care l-a născut – „greva regală”, și toată lupta imposibilă pe care a dus-o, cu riscul propriei vieți, refuzând să legitimeze actele unui guvern de ocupație, cu armatele împânzite în toată țara și travaliul supraomenesc de a te împotrivi unui sistem care lichida zilnic adversarii, Mihai a fost un erou al întregii Europe și al celor mai concrete idealuri de libertate și democrație. A fost, încă de la ocuparea timpurie a instituțiilor de către comuniști și sovietici, cea mai puternică și reprezentativă instanță a luptei împotriva comunismului, un bastion al legalismului și al constituționalismului. Necontenitele încercări la care a fost supus dezvăluie astăzi, așa cum istoricii au reclădit în ultimii prin accesul la documentele diplomatice, mărturia ochiului vigilent al aliaților, nu doar pericolul iminent al anihilării sale, pe care l-a trăit cu un curaj și o demnitate epocale, ci și o forță a caracterului copleșitoare, sobrietatea și demnitatea voievodului temerar, vigoarea și constanța unui tânăr pe care viața nu l-a cruțat de drame și tragedii. Biruința sa stă pentru eternitate tocmai în încăpățânarea și în înțelegerea desăvârșită a rațiunii de a nu pune de-a curmezișul domnia cu viața a o mie de tineri, sacrificiul personal întruchipat pentru a salva pe cei pentru care era pe Tron.
Nu a încetat nicio clipă, de la vârsta de la 6 ani, să fie Rege. Prin atitudine, prin felul de fi, prin felul de a trăi, prin felul de a gândi, de a se raporta la ceilalți și mai ales la noi, românii. Nici în Exil, nicio clipă nu s-a îndoit de menirea sa, i-au rămas indiferente orice fel de privilegii sau avantaje, orice fel de planuri, propuneri sau variante care nu corespundeau principiilor sale. A trăit demn și când rostea discursul Tronului cu parlamentul plin de comuniști, și când îi sfida înfruntând pericolul morții și atunci când Antonescu îl considera un copil uzurpându-I rolul. A înfruntat ca nimeni altul o viață care-i răpise tot: țara, tronul, continuitatea constituțională, domnia, pe cei mulți din jurul său. Și a rămas mereu același român de o desăvârșită onoare. A avut cele mai diverse și mai neobișnuite slujbe pentru un monarh exilat, de la crescător de păsări la agent de bursă sau pilot de încercare. Dar niciodată nu a putut duce, precum majoritatea monarhilor exilați, o viață ușoară. A trăit o existență plină de lipsuri și limitări, imagine ipostaziată cel mai bine de mărturisirile românilor care-i treceau pragul.
Ilegitima abdicare, falsă și nerecunoscută de Mihai niciodată, l-a unit prin jurământ, pentru eternitate, așa cum avea să spună atunci când a denunțat actul samavolnic, raptul de la 30 decembrie 1947, pentru prima dată, pe teritoriul aliaților britanici și americani, în martie 1948: „Nu mă consider obligat în nici un fel de acest act care mi-a fost impus. Cu neclintită credință în viitorul nostru, animat de același devotament şi dorință de a munci, voi continua să servesc poporul român, de care destinul meu este legat inexorabil.”
Singur împotriva unui sistem, de unul singur împotriva unui Occident nepăsător, simbolul desăvârșit al Exilului a fost până în ultima clipă întruchiparea legitimității, a verticalității și a onoarei, a statalității refugiate la Versoix, una dintre cele câteva reședințe temporare ale lui Mihai I în pribegie, dar care devenise în anii grei ai dictaturii centrul lumii libere, izvorul de speranță al românilor. Cum spunea un filosof, „Mihai fără de țară” era formula care întruchipa nu pierderea contactului cu românii sau abandonarea speranței, ci ipostazierea celor care îl uitaseră pe rege sau abandonaseră și care pierduseră simțul nobleței, a demnității, conștiința devotamentului pentru binele public. Regele detronat – victima și simbolul unei inconștiențe a Occidentului, cum avea să afirme, a unei „lăsări de izbeliște” a răsăritului continental – ipostazia cel mai important arhetip politic, istoric și dinastic al Europei de Est și al simbolisticii victimelor din spatele Cortinei de Fier.
Prăbușirea comunismului i-a dat speranța unui nou început, moment în care viața sa a căpătat, din nou, o altă dimensiune. Dar după 1989 a trăit tragedia de a fi ținut, în continuare, departe de țara sa, de a fi umilit, alungat cu mitraliera, de a fi calomniat și acuzat prin atâtea neadevăruri și nelegiuiri. El a devenit astfel ultimul exilat și simbolul prin suferință al continuității, metafora fricii vremelnicilor administratori ai politicului de tot ce însemna istoria ca sursă a tradițiilor și a regăsirii drumului întrerupt la 1947. Demnității, determinării, curajului și loialității Suveranului după 1989 i s-au opus, rând pe rând, minciuna, ipocrizia, abuzul, grosolănia, forța, manipularea, impostura. Abnegația celui care a văzut Cortina de Fier lăsându-se peste Europa transformând totul într-o lume a medievalului a stârnit frustrarea, ura, furia și împotrivirea totală a celor care nu voiau ca România să revină în familia europeană. Regele era simbolul desăvârșit al neutralității, al ordinii și al legalității, al moralei și modestiei, al conștiinței, integrității și al credinței, al repunerii celor mai valoroase principii și idealuri la locul lor. Cum ar fi putut ei să permită așa ceva? Nimic din viața, conștiința și felul lor de a fi și de a acționa nu trecea prin aceste coordonate. Când l-au izgonit pe rege de Crăciun, în 1990 și, mai târziu, 1994, ținându-l departe de țară încă șapte ani nefericiți, ducând astfel exilul la jumătate de secol, ei au alungat România toată, cu speranțele și șansele ei. Ei au alungat cea mai legitimă instituție. Exasperarea acestor chiriași ai istoriei a fost confruntată mereu cu imaginea Suveranului, atitudinea sa, încăpățânarea sa legendară. Când ei îl alungau și îl ponegreau aici, regele acolo, în Europa sau în SUA milita pentru cauza poporului său implorând cancelariile vestice să aibă îngăduință pentru țara sa. Mai târziu, iertându-i pe toți, și pe cei care l-au alungat, și pe cei care l-au ignorat și pe cei care l-au ponegrit, regele nu doar a dat sens creștineștii clemențe, dar a oferit lecția sa de bunătate, frumusețe sufletească, onoare, biruindu-i cu aura sa legendară.
După 1997, regele a venit acasă, iar istoria ultimilor douăzeci de ani este partea frumoasă din această poveste, pentru că, într-o anumită măsură, întruchiparea celui mai frumos român a biruit. Prin străduință, prin cutezanță, prin punerea la dispoziția țării sale a imaginii sale internaționale și a disponibilității sale. Atunci când, în 1997 și 2001, a realizat turneele pentru susținerea candidaturii noastre pentru Alianța Nord-Atlantică, regele a fost o reflectarea sublimă a prototipului monarhului occidental modern, omului de stat cu viziune pentru Europa și pentru lumea secolului XXI, cu un comportament public ireproșabil, obiectiv, garantat de neutralitatea sa și de experiența sa istorică și statală. Pilda sa este grăitoare pentru că ea vorbea despre prestanță regală, iertare, convingere, speranță, trecut și viitor în același timp. Conștiință a demnității și a onoarei unor alte vremuri, Mihai a trăit visul de a-și vedea țara acolo unde o lăsase când o putere străină îi răpise tronul: în Europa și în cele mai puternice alianțe politico-militare din istorie. Reflectarea celor douăzeci de ani scurși de la revenirea sa până la trecerea la cele veșnice este cea mai veritabilă și coerentă lecție de politică și istorie pentru generația mea și pentru România următoarelor decenii. În ea regăsim conviețuirea cu zbuciumul istoriei, reconcilierea națională, întruchiparea democrației și a libertății, statornicia, sprijinirea temeinică a instituțiilor, a reprezentativității, a constituționalismului și parlamentarismului, o vocație pentru națiune și pentru cetățeni.
Cei ca mine l-au descoperit mai întâi pe Mihai I, în chip surprinzător, din amintirile și povestirile bunicilor, atunci când nimeni nu mai credea că vom fi martorii unei prăbușiri globale a comunismului. Era ca un astru miraculos și îndepărtat la care visau foarte puțini. Astfel, Mihai I a intrat inițial în conștiința și în viețile noastre indirect, iar alții nu au mai apucat să-l vadă reîntors acasă. Până la vârsta de aproape șaptezeci de ani, pe Mihai I românii aproape că nu l-au cunoscut deloc, iar astfel personalitatea sa a beneficiat de o încărcătură emoțională și simbolică aparte, grație singurei modalități de a lua contact cu țara sa, interviurile acordate și publicate. Pentru mulți ani, de fapt pentru cei mai mulți ani ai vieții sale, aceasta a fost, pe lângă mesajele regale radiofonice, singura cale de a comunica românilor. Târziu, abia odată cu anii 80, atunci când zorii noului timp se întrezăreau, Suveranul a început să fie înconjurat cu o apreciabilă atenție de mass-media internațională și de nume publice românești cunoscute în cancelariile occidentale.
Regele a fost încrustarea statalității românești, apărător al valorilor europene, al năzuințelor românești și al drumului european.
Mihai I a depășit prin tot ceea ce a făcut epoca sa, inclusiv statutul său istoric și politic, de rege, de fost șef de stat, de personalitate reprezentativă a exilului și a rezistenței împotriva comunismului, de simbol al luptei pentru democrație și libertate, de întruchipare a celor mai curate valori asociate umanității și spiritului liber, de cel mai înalt reprezentant al regalității și al interbelicului, al valorilor României autentice.
Prin marea lui forță, atașamentul neclintit la adevăr, și determinarea de a servi interesul națiunii Sale, Mihai a înțeles, în ultimii 70 de ani ai vieții sale, ca nimeni altul, că speranța biruinței sale stă în cutezanța sa în lupta pentru dreptate. A fost cel mai valoros martor al prăbușirii și renașterii Europei după 1989. Spunând obsesiv adevărul său și al istoriei sale care se confunda cu cel al României, Regele a înțeles că permanenta sa mărturie pentru cele întâmplate era garanția că nimeni nu va uita partea adevărată a istoriei. El a fost, prin ceea ce a întruchipat și a rostit, un imens stâlp al României reale, adevărate. Sau cum spunea istoricul Șerban Papacostea, „regele a fost permanent omul datoriei față de țară și față de propria conștiință”.
* Editorialul de față preia în parte fragmente din diverse texte, articole sau volume publicate de autor în ultimii ani.
