În ultima perioadă în România a crescut numărul gesturilor și declarațiilor de glorificare a fascismului, antisemitismului, a celor responsabili pentru Holocaust, atrage atenția Radio Europa Liberă România.
România este, după Germania, al doilea stat care a eliminat cea mai numeroasă populație evreiască din Europa. În România există o lege care sancționează penal negarea Holocaustului. Cu toate acestea, de la tribuna Parlamentului României sunt glorificate figurile emblematice care l-au făcut posibil în România. Atitudinea publică este imitată și multiplicată pe rețelele sociale, într-un atac de o violență ieșită din comun la adresa actriței Maia Morgenstern, a familiei sale și a actorilor de la Teatrul Evreiesc de Stat chiar în ajunul Paștelui Evreiesc.
Alexandru Muraru, deputat PNL și reprezentant special al Guvernului României pentru Promovarea Politicilor Memoriei, Combaterea Antisemitismului și Xenofobiei, explică într-un interviu pentru Europa Liberă care sunt posibilele resorturi ale acestui fenomen și legătura sa cu evoluțiile de pe scena politică.
1. Ce mesaj transmite cazul Morgenstern? Credeți că pe scena publică s-a creat un context favorabil unui derapaj de o asemenea violență? Ce anume credeți că l-a făcut posibil?
„Cazul Morgenstern” este fără discuție un atac antisemit, care s-a produs deloc întâmplător într-un moment de amplificare a atitudinilor și mesajelor extremiste, xenofobe, rasiste, instigatoare la ură și intoleranță. De câteva luni, în România, curentele latente, atitudinile s-au radicalizat, iar perioada pandemică și ascensiunea parlamentară a unui partid de factură neofascistă a culminat cu acțiuni fără precedent în ultimii douăzeci de ani, generând o nouă perspectivă și un nou format, unde mesajele și atitudinile latente au prins „curaj”, o saturnalie a radicalizării. „Cazul Morgenstern” are toate datele unui pattern cunoscut, în care un anumit context dă semnale grupurilor și indivizilor care aderă la transformarea prejudecăților, a stereotipiilor în acțiuni țintite. Acumularea continuă și cumulativă de ură și complexitatea crescândă a sindromului antisemit se ridică la suprafață în asemenea momente de cotituri sociale și schimbări abrupte în peisajul social.
„Cazul Morgenstern” are toate datele unui pattern cunoscut, în care un anumit context dă semnale grupurilor și indivizilor care aderă la transformarea prejudecăților, a stereotipiilor în acțiuni țintite.
„Cazul Morgenstern” a fost un „turnesol” politic, instituțional și civic, unde am văzut că România are anticorpi, că instituțiile, cadrul normativ, o anumită cultură a reacției au funcționat și este de apreciat că Poliția, DIICOT, SRI au reușit repede să identifice persoanele, pentru că – și acest lucru este de apreciat – s-a constatat repede potențialul de exacerbare virală a unor asemenea amenințări și atacuri care pot periclita grav climatul social. În plus, gândiți-vă că eforturi de douăzeci de ani pe care statul român le-a făcut în direcția combaterii antisemitismului și a protejării memoriei victimelor Holocaustului pot repede să fie puse în pericol de astfel de acte, unde, percepțiile combinate cognitive și experiențele conținutului antisemitismului și canalelor de transmisie, împreună cu autorii, dezvoltă imediat o capacitate mare și potențial de transfer de la antisemitism latent, narativ la cel activ, violent.
„Cazul Morgenstern”, cum l-ați denumit, este un moment hotărâtor pentru decizia pe care a luat-o Parlamentul. Declarația solemnă a plenului Camerei Deputaților adoptată săptămâna trecută cred că are valoare politică semnificativă, este un semnal puternic pe care forul suprem al democrației, instanța legiuitoare a națiunii îl dă, într-un context complicat, unde mesajele și atitudinile de radicalizare sunt prezente la multe paliere ale societății, concomitent cu un trend european. Declarația Parlamentului este, de miercuri, act oficial al statului român, ceea ce transmite instituțiilor nu doar această preocupare, îngrijorare privind creșterea numărului manifestărilor cu caracter antisemit în România și tentativele de reabilitare a criminalilor de război – dar și fermitatea deciziei de a le combate cu toate instrumentele necesare, ale puterii legislative, executive și judecătorești. Repet, ceea ce a făcut Parlamentul este extrem de important și de util, iar încercările de relativizare sau de negare a pericolului antisemit sunt expresia unui curent de care am pomenit în societate.
2. Are AUR datele unui partid fascist? Cărei nevoi a societății credeți că răspunde acest partid? Ce a făcut posibilă apariția sa? Era latent și doar a fost întrupat sau a apărut artificial?
Există un filon vechi naționalist și populist în România, reprezentat în anii 90 și primul deceniu al anilor 2000, de diferite formațiuni cu reprezentare parlamentară, dar acum cred că vorbim cu precădere de un partid de factură neo-fascistă, neo-legionară, ultranaționalistă. Dinamica lor este mare, ei intercalează și alternează teme și motive din neo populismul european, fascismul românesc interbelic (excepționalismul, filiația religioasă), dar și un mod de acțiune specific acestor partide extremiste, o rețea aproape invizibilă dar eficiență din punct de vedere a captării aderenților. Totodată, un partid care face apologia persoanelor condamnate pentru crime de război, înalți funcționari ai regimului Antonescu, care au participat la implementarea deciziilor genocidale care au dus la exterminarea a aproape jumătate din comunitatea evreiască din România, este o formațiune extremistă, radicală, reacționară, dar care funcționează ca o „confederație” de -isme, dintre cele mai toxice și cu potențial mare de iradiere. Contextul social și politic în care ne aflăm relevă frecvențe diferite ale diverselor aspecte ale extremismului și acestea nu sunt de natură să relativizeze acest fenomen, ci dimpotrivă, să îngrijoreze.
Tocmai pentru că aceasta este o caracteristică a curentelor extremiste, violente, de a avea răbufniri, creșteri exponențiale, urmate de scăderi de intensitate, ceea ce îi dă o notă importantă de imprevizibilitate și de radicalizare accentuată.
Nevoia de care vorbiți e o identificare a unor indivizi și grupuri din societate care își regăsesc nemulțumirile, iritările, frustrările, neîmplinirile, idiosincraziile într-un exponent pe care-l consideră nociv, alimentat de apelul la propriile prejudecăți, la lipsa de cunoaștere, la mesajele pe care le primesc, transferă toate acestea spre un paratrăsnet social închipuit: străinii, evreii, ungurii, celelalte culte și secte religioase, membrii și susținătorii comunității LGBTQ etc. Aceștia devin ținte.
Ceea ce fac cei de la AUR e un atac direct la toleranță, la alteritate, la diversitate care ia forma unui război ideologic pe măsură ce rețeaua câștigă teren.
Stigmatizarea socială a celuilalt, a minoritarilor creează extremiștilor și adepților lor sentimentul că pot trece la nivelul următor, că sunt legitimi, vitalitatea cu care se propagă le dă încredere, ca și lipsa de reacție a autorităților.
Prezența lor publică în stradă, pe rețelele de socializare, în mass-media, având mereu și mereu noi motive și instrumente de a propaga ura creează pentru adepții lor sentimentul unei societăți în pragul prăbușirii și a victoriei lor iminente.
De aceea, ei sunt mereu în mișcare, războiul lor nu se încheie cu nicio concesie pe care o primesc, cedarea autorității e pentru ei un pas înainte.
Spre exemplu, vizitele pe care ei le fac pe la ministere arată ca o intimidare la adresa membrilor cabinetului și, din păcate, câțiva miniștri au cedat. Pot înțelege nevoia de dialog, pot înțelege obsesia omului politic pentru a căuta apreciere și voturi, dar nu cu cei care alimentează apoi un tip de fanatism și de torpilare a instituțiilor statului.
Cei de la AUR se legitimează tocmai prin aceste acțiuni, unde vor să pară frecventabili, să se facă utili, se erijează în negociatori, purtători de mesaje ai unor categorii pe care ei le numesc „nereprezentate” sau excluse de la dialog, vor să întrețină un soi de adormire a conștiinței pentru a da ulterior alte lovituri la adresa democrației.
Când pandemia va trece, mă tem că va veni și momentul în care ei vor face o alianță parlamentară cu PSD.
Ei știu să sunt pasibili de scoatere în afara legii, dar e nevoie de un pact național, parlamentar, împotriva extremismului, un angajament de izolare a lor în Parlament.
3. Împărtășiți teza potrivit căreia AUR este o creație de laborator?
Nu pot da un asemenea răspuns tranșant pentru că nu mă pot substitui unei instituții care să aibă toate datele necesare în formularea unei asemenea concluzii.
Pot remarca felul de campanie practicată din toamna trecută, pe rețelele de socializare, o campanie țintită către un anumit tip de public, ce nu poate fi susținută decât cu resurse imense pe care un partid neparlamentar nu le poate capacita.
Ulterior, am văzut ce a urmat, adică s-a propus un program plin de ură, de instigare la grevă fiscală, de contestare a tuturor măsurilor, concomitent cu un stil de acțiune „paramilitar” dacă pot spune așa, unde acțiunea în stradă, mitingurile neautorizate, incidentele frecvente, atacul la medici, la tot ce înseamnă normă și legitimitate, conspiraționistul, anti-vaccinismul, coronasceptismul, antieuropenismul, neo-fascismul, neo-legionarismul, ultra-ortodoxismul, homofobia, toate aceste lucruri vin cu o inspirație legionară apreciabilă din interbelic și fascism, dar și din neo-populismul european.
Au exacerbat temeri identitare, globaliste, au înregimentat grupuri de acțiune sau organizații din diferite medii sociale, cu preocupări diverse, tocmai pentru a crea o rețea semnificativă care funcționează ca structură politică, mai abilă, mai ferită de ochii opiniei publice, subterană.
Sunt numeroase elemente care converg spre această teză, este un mod de a face politică specific, dar ei sunt astăzi prezenți în arhitectura politică a statului, au penetrat un cordon de salvgardare a democrației și tendința e de a mări mereu capacitatea de a străpunge și alte medii, de a invada instituțiile, de a modifica cadrul legislativ și, poate mai important, de a obișnui establishment-ul și opinia publică asupra discursului suveranist, extremist, rasist, naționalist care să devină un dat în interiorul societății, de la nivel parlamentar.
Din decembrie au acces și la subvenția parlamentară, deci pot plăti cu bani publici o propagandă de factură neofascistă și, fără să se mențină o monitorizare strictă, riguroasă, din partea instituțiilor, se produce practic o sponsorizare publică a extremismului.
Mai mult, personal fac analogii cu ceea ce se petrece de ceva vreme în Europa și unde partide de factură neo-fascistă, care răspândesc teme din siajul acestei doctrine toxice și-au făcut loc în peisajul politic pe fondul ascensiunii neo-populismului, a discursului instigator la ură, a homofobiei, a extremismului.
Cauzele sunt multiple, dar pot sublinia aici criza economică din 2008 și consecințele sale, o creștere exponențială a atitudinilor de respingere față de imigranți, a mesajelor de contestare a instituțiilor europene și a proiectului european, iar odată cu intervenția rusă din Georgia din 2008 și mai ales cu acea expansiune împotriva Ucrainei care a culminat cu raptul teritorial asupra Crimeii și a regiunilor din Estul Ucrainei, a influenței ruse asupra alegerilor din diferite țări europene.
Trebuie adăugat un filon naționalist autohton, xenofob, alimentat puternic în comunismul târziu, în anii 90, dar și după aderarea României la UE.
4. De unde, credeți, nevoia aceasta din ultima vreme de a omagia legionari și persoane responsabile de aplicarea politicii naziste în România, de la discursuri în parlament până la botezarea de străzi și dezvelirea de busturi?
Din păcate, școala nu oferă o justă și completă explicație a biografiilor celor care, în cultura română, în diverse medii, precum spre exemplu medicina, au completat sau au folosit anvergura profesională sau vocațională ca pe o tribună a antisemitismului, a rasismului, a xenofobiei ce au alimentat și creat curente, partide, doctrine criminale. Ba chiar le eludează cu bună știință pentru că mulți autori de manuale sunt formați într-un spirit necritic, formalist, de istorie festivistă, poate chiar cu tendințe spre glorificarea trecutului cu orice preț.
Există un soi de naționalism primitiv, unde onestitatea se lovește de tentația omului politic spre populism, spre omagiere fără a supune unui examen critic personalitatea și opera.
Oamenii politici români au în majoritate o cultură politică deficitară creată în comunism sau în postcomunism și unde orice detaliu care iese din sfera laudelor și a marilor merite este imediat văzut ca un atac, ca o încercare de subminare a autorității științifice și a gloriei istorice. Iar dacă omul politic actual mai este atins și de cultul personalității, atunci orice astfel de dezbatere este imediat etichetată ca un atac la adresa sa, ca o conspirație mai amplă, „cineva sigur se află în spate”… Suntem foarte departe de dezbaterile contemporane și de ceea ce se petrece în Occident.
Citește interviul integral acordat de Alexandru Muraru pentru Europa Liberă AICI.
