Românul a fost într-o excursie la Hong Kong, unde erau declarate deja trei cazuri de îmbolnăvire cu coronavirus. Întors acasă, a constatat că la Otopeni nu există niciun control medical pentru pasagerii veniți din Asia, apoi a mers singur la spital, de unde a fost trimis la DSP.
Mărturia este edificatoare pentru modul în care autoritățile române tratează o amenințare globală de sănătate:
„Timp de o săptămână, mai exact între 24 şi 31 ianuarie, am respirat aproape acelaşi aer cu coronavirusul, fiind la o aruncătură de mască de protecţie de epicentrul acestuia. Mai exact, am călătorit la Hong Kong şi, chiar dacă nu-mi plac jocurile de noroc, pentru o zi am vizitat Las Vegas-ul Asiei, nu mai puţin celebrul Macau.
În acestă perioadă, erau deja declarate trei cazuri de îmbolnăvire în Hong Kong şi numai unul în Macau, deci lucrurile stăteau bine în general şi extrem de bine pentru turişti, în special. Oricât de cinic ar suna, coronavirusul a venit la pachet (pentru noi turiştii) cu o serie de avantaje nesperate.
Zborul Doha-Hong Kong se efectuează cu o aeronavă Boeing 777, cu peste 300 de locuri. Noi am fost maximum 50 pasageri, personalul de bord părând mult mai numeros decât clienţii. Cozile interminabile de la diferite atracţii turistice şi despre care citisem pe absolut orice forum de specialitate, au fost inexistente.
Gradul de ospitalitate şi atenţie pentru turişti era la cote maxime. În afară de recentul coronavirus, demonstraţiile aproape zilnice şi de multe ori violente din Hong Kong au dus la o scădere a încasărilor din turism, în ultima perioadă, cu peste 60%.
Întorcându-mă la virus, masca chirurgicală era în top ca măsură de protecţie, exitând deja chiar un fel de fashion trend, în sensul că nu se făcea să ieşi pe stradă cu o mască de o culoare care să nu se asorteze la pantaloni sau măcar la pantofi.
Singurii care nu păreau să fie în ton cu noile tendinţe erau turiştii non asiatici care, convinşi ca virusul nu se dă la caucazian, nu purtau mască deloc. Dacă, astăzi, numărăm mai multe cazuri de îmbolnăviri în Europa sau America, să le mulţumim din suflet acestor bravi eroi care s-au sacrificat şi ne-au dovedit tuturor ca virusul nu e rasist.
La trecerea frontierei cu Macau, mi s-a pus în faţă un formular pe care, pe proprie răspundere, semnam ca nu mi-e rău, n-am febră, nu cunosc pe nimeni din provincia Hubei şi nici nu am stat lângă cineva cu domiciliul în acestă parte a Chinei.
La partea cu prietenii din Hubei m-au crezut pe cuvânt, la partea cu febra a venit un domn, mi-a pus un scaner pe frunte, a zis ceva şi m-a lăsat să trec.
În ultima zi, recepţionistul de la hotel mi-a spus să plec la aeroport cu trei ore şi jumătate înainte de ora zborului, pentru că voi avea de înfruntat controale puternice şi e posibil să pierd avionul. Aşa am făcut şi da, într-adevăr este posibil să fi vrut să eliberez camera mai repede, la aeroportul din Hong Kong neexistând niciun control. Am petrecut astfel câteva ore minunate, într-un spaţiu închis, plin de potenţiali purtători de coronavirus, dar cu speranţa că îmi voi găsi liniştea şi răzbunarea odată ajuns la noi acasă, pe Aeroportul Henry Coandă – Otopeni.
Niciun control la Otopeni
La Otopeni, în aeroport, singurul control care mi s-a făcut a fost cel al paşaportului. Aici am dat de urmaşii sau înaintaşii (nu ştiu cine a pornit primul trendul) bravilor eroi caucazieni de mai sus, şi anume vameşii români, la rândul lor convinşi că masca de protecţie e pentru fraieri.
Mai mult chiar, pentru că am prins schimbul de tură, am constatat că nici colegii lor nu erau impresionaţi de virus, fie el cu coroană sau nu. La banda de bagaje, fiind deja confuz şi chiar dezamăgit că nu mă bagă nimeni în seamă, contrar tuturor celor văzute la posturile de ştiri, mi-au căzut ochii (la figurat) pe o foaie A3, lipită cu scoci pe un stâlp şi, pentru că asemănarea era mult prea mare, am crezut, pentru o clipă, că iar mi-a tăiat RADET-ul căldura la bloc.
Nu. Era un anunţ în limba română şi limba chineză (mandarină?, cantoneză?) prin care erai anunţat că dacă îţi e rău să te duci, imediat, la cabinetul medical din cadrul aeroportului.
Sfătuit să sune la DSP, acolo unde nu răspundea nimeni
Fiind din ce în ce mai dezamăgit de lipsa de atenţie cu care eram tratat, am decis sa merg şi sa mă autodenunţ la Spitalul Matei Balş.
Cum era şi normal, primul contact l-am avut cu portarul instituţiei, care, după ce i-am expus problema, mi-a spus extrem de serios: „Da, e clar…”, creându-mi o stare de nelinişte accentuată.
Am fost dus într-un spaţiu separat, situat ceva mai departe de cel în care erau găzduiţi ceilalţi bolnavi şi am fost preluat de personalul medical care se ocupa de astfel de cazuri. Extrem de profesioniste şi foarte amabile, doamnele doctor, căci erau numai doamne, m-au întrebat mai întâi dacă am citit flyer-ele de la aeroport despre coronavirus.
Le-am zis că da, dacă se referă la anunţul de pe stâlp. Nu, nu era vorba despre acel anunţ, dânsele fiind convinse că la aeroport chiar e cineva care se ocupă de informarea pasagerilor care vin din zonele afectate. Apoi, mi s-a făcut un control amănunţit, mi s-a întocmit o fişă de prezentare, în care au menţionat cele 14 zile de carantină, şi am fost sfătuit să mă autodenunţ din nou, dar de data aceasta la Direcţia de Sănătate Publică, punându-mi-se la dispoziţie şi un număr de telefon la care să sun.
Fiind spre miezul nopţii şi având deja la activ un autodenunţ, am decis să amân operaţiunea pe a doua zi.
La primele ore ale dimineţii am sunat la DSP. De mai multe ori. N-a răspuns nimeni. Am decis s-o iau pe ocolite şi am apelat alt număr găsit pe site-ul oficial.
Am nimerit la direcţia financiară cred, persoana care mi-a răspuns fiind însă foarte operativă, punându-mi la dispoziţie numărul personal de telefon al medicului care preia astfel de cazuri.
Doamna doctor, pentru că din nou era o doamnă, s-a arătat foarte intersată de problema mea, mi-a preluat datele şi mi-a comunicat că va lua legătura cu doctorul meu de familie pentru a mi se putea acorda un concediu medical pentru cele 14 zile de carantină.
Acum sunt în carantină. Colegii mei de serviciu sunt împărţiţi în două tabere: unii mă înjură pentru că lipsesc aşa de mult, alţii sunt fericiţi pentru că stau acasă şi îi las să se îmbolnăvească numai de gripa noastră românească, cu care sunt obişnuiţi de atâta vreme.
Cei de la DSP mă sună zilnic să mă întrebe cum mă mai simt.
