În cadrul unui interviu acordat pentru Ziarul de Iași, Liviu Brătescu, Secretar de Stat în cadrul Ministerului Culturii și candidat susținut de PNL Iași pentru Senatul României a declarat că: „Pentru mine, I.C. Brătianu este un adevărat model de urmat”.
Redăm în continuare conținutul integral al interviului:
Când și mai ales de ce ați intrat în politică?
Am intrat în PNL în februarie 1999, după ce cu doi ani înainte absolvisem Facultatea de Istorie din cadrul Universității „Al.I. Cuza” și susținusem o teză de licență intitulată Guvernarea liberală, 1876-1888 (O perspectivă comparativă asupra politicii economice). Fascinat pe de o parte de liberali și de personalitatea lui I.C. Brătianu, dar și convins de faptul că politica reprezintă mecanismul prin care se pot schimba lucruri de care ești nemulțumit într-o societate, am decis să intru în politică. Am încercat în toți acești ani să încurajez pe toți cei din jurul meu care cred că România poate și trebuie să arate altfel, să activeze în diferite forme asociative civice – eu însumi am făcut parte de-a lungul timpului din câteva – și nu în ultimul rând să se implice în politică. România nu se poate transforma decât dacă oameni de bună-credință, cu experiență profesională se implică activ, dacă devin voci critice ale societății și încearcă, la un moment dat, să determine schimbările, transformările pe care le așteaptă.
Dacă ar fi să vorbim despre personalitățile politice, oamenii de stat care și-au pus amprenta asupra dumneavoastră, care au exercitat o influență asupra felului în care v-ați construit, în trecerea de la istoric la om politic, ce nume ați aminti?
Dacă ar fi să vorbim despre un mentor sau despre un model de om politic din familia liberală, acela este pentru mine I.C. Brătianu. El e cel care a înțeles foarte clar faptul că, la jumătatea secolului al XIX-lea, diferența dintre societatea românească și cea occidentală era una foarte mare, prin urmare procesul de modernizare a societății românești trebuia să fie unul accelerat. Pentru a fi clar, este evident că I.C. Brătianu face parte dintr-o întreagă generație de oameni politici, nu a fost singurul care a înțeles urgența acestui proces de modernizare. Este vorba despre acei oameni pe care istoria i-a păstrat sub denumirea de „generația pașoptistă”, cei care realizează revoluția de la 1848, cei care vorbesc răspicat despre problema românească în spațiul occidental, cei care fac sacrificii materiale și personale pentru cauza românească. Este generația care realizează totodată Unirea de la 1859, cea care îl aduce pe Carol I. Iar în această generație absolut meritorie, I.C. Brătianu s-a individualizat și prin crearea de instituții. Prima dintre ele este chiar Partidul Național Liberal. Modul în care a înțeles I.C. Brătianu să se raporteze la formarea unui partid politic, care a existat mai întâi sub forma unei asocieri de curente, de gândiri ușor diferite de cele dominante la acea vreme, mă îndreptățește să-l numesc pe I.C. Brătianu un om cu vocație unificatoare. Un lucru mai puțin cunoscut este acela că el n-a fost niciodată președinte al PNL. Pentru el, important a fost să adune facțiuni liberale, cum era cea din Moldova, cum erau cele din Muntenia. A fost mai important să creeze ceea ce istoricii au numit „Coaliția de la Mazar Pașa”, o alianță de grupări politice, lăsând unui liberal moderat această funcție de președinte.
Toate cele amintite, capacitatea de a crea instituții, de a crea alianțe, de a nu căuta să fie el în prim-plan, l-au „transformat” pentru mine pe I.C. Brătianu într-un adevărat model de urmat.
Un model de urmat ca om politic, la această dimensiune vă referiți?
Ca om politic, dar mai mult decât atât. Nici unul dintre noi nu are o singură fațetă, iar I.C. Brătianu a fost la rândul său o personalitate complexă. Astfel că, dincolo de dimensiunea sa publică, politică, mai există o alta care constituie un argument pentru atașamentul meu față de el: modul în care a înțeles să se raporteze la soția lui, la familia sa, grija pe care a dovedit-o pentru educația copiilor. Una dintre marile preocupări ale lui I.C. Brătianu a fost ca urmașii săi, băieți sau fete, să aibă o educație serioasă, în contextul în care el nu a reușit să-și termine studiile din cauza evenimentelor la care a participat – nici el, nici Kogălniceanu, de altfel. Poate o să vă surprindă, dar a fost foarte supărat când Ionel Brătianu a intrat în politică. În schimb, se bucura de fiecare dată când acesta îi scria legat de ce calificative a mai obținut din partea profesorilor de la Paris.
Sunteți liberal de peste două decenii și aveți numeroase preocupări legate de doctrina liberală. Ce trebuie să facă un liberal în societatea în care ne aflăm pentru a câștiga respectul contemporanilor?
Cred că e de datoria noastră, a celor care acționăm în plan politic purtând sigla PNL, să ne uităm cu mai multă atenție înspre trecut. Dincolo de I.C. Brătianu, sunt, firește, atâtea alte figuri emblematice care și-au pus amprenta asupra societății românești. Consider că toți colegii mei ar trebui să arunce o privire asupra istoriei propriului partid, pentru că ar găsi cu siguranță modele de urmat. Dincolo de aceasta, nu ar trebui să avem un mod fundamental diferit de acțiune față de ceilalți care exercită funcții publice. Prezența în PNL, faptul că reprezentăm în agora o anumită gândire ar trebui să ne facă mai responsabili, mai atenți la ceea ce promitem într-o campanie electorală, să consumăm mai multă energie în realizarea programelor pe care le prezentăm într-o campanie electorală și așa mai departe. Dar nu cred că modul nostru de acțiune în plan politic ar trebui să fie fundamental diferit de al competitorilor politici doar pentru că suntem liberali, ci doar onest cu cetățenii și onest cu noi înșine. Nu am mai văzut o statistică de ceva timp, dar nu cred că a crescut foarte mult numărul cetățenilor care au încredere în partidele politice românești sau într-o instituție atât de importantă cum este Parlamentul României. Consider că această situație e o urmare a acțiunilor mai multor actori politici, ale tuturor celor care am ocupat sau ocupăm diverse funcții și poate că nu am reușit întotdeauna să ne respectăm angajamentele – însă, evident, această responsabilitate este una care se împarte în proporții diferite. Dacă ne dorim ca regimul democratic instituit în România în ’89, cu imperfecțiunile sale, să fie realmente consolidat, atunci nu există altă soluție decât de a începe să devenim cu toții mai responsabili și mai atenți. Mai responsabili și mai atenți cu ceea ce promitem, cu felul în care comunicăm ceea ce facem și cu modul în care știm să arătăm că ceea ce ne preocupă cu adevărat înseamnă și altceva decât propriul nostru bine, propria noastră viață.