Am numeroase momente în care sunt cuprins de o un fel de reverie. Momente în care persistă un sentiment, o senzație că avem tot ce ne trebuie pentru a deveni o țară dezvoltată. Uneori chiar cred că suntem la un pas de a ne dezlănțui economic, că ne lipsește doar o gură de oxigen pentru ca toate indicatoarele economiei naționale să crească brusc. E ca și cum mă aștept ca mâine-poimâine să scrie despre noi toate marile reviste financiare că am devenit un tigru est-european, un miracol economic. Toți analiștii financiari ar căuta explicații, iar România ar deveni peste noapte un model de studiat și de urmat. Da, mă încearcă des un asemenea sentiment, că mai avem de fapt doi pași până la măreția economică, dar că ceva indefinibil nu ne mai lasă să facem acești ultimi pași. Vedem unde trebuie să ajungem, dar nu ne ascultă picioarele să înaintăm.
Este vorba despre o amăgire? Nu, pentru că nu este un sentiment pe care să îl am tot timpul. Senzația asta intervine din când în când, îndeosebi după ce am fost impresionat puternic de oameni simpli pe care îi întâlnesc în vizitele mele prin țară sau pe acasă la Iași.
Găsesc fie o persoană energică și care gândește pozitiv deși o paște necazurile la tot pasul, fie vreo afacere de familie care răzbate și parcă vezi cu ochiul liber cum lasă în urma ei un fel de dâră de dezvoltare prin comunitatea ei, fie chiar realizări mai ample – cum ar fi o firmă care ar putea fi exemplu de bune practici din toate punctele de vedere în orice economie dezvoltată.
Da, sunt momente în care cuget uimit și, în fața unor dovezi care mă copleșesc, mă întreb cu cea mai mare seriozitate de ce nu „duduie” economia noastră? De ce nu atingem viteza de croazieră? De ce suntem mereu și mereu în stadiul în care pornim motoarele pentru decolare, dar nu mai reușim să ne ridicăm de la sol?
Sigur că sunt nenumărate aspecte care mă readuc cu picioarele pe pământ și îmi arată că mai avem mult până să fim un miracol social și economic. Da, sunt obstacole la fiecare pas și cele mai multe nu sunt de neglijat. Dar cele mai multe dintre ele îmi par absurde, gratuite, ilogice și de fapt asta îmi lasă senzația că ar putea fi ușor de depășit.
Sunt conștient că milioane de români au plecat din țară tocmai pentru că nu mai vedeau aici niciun viitor, iar a le vorbi despre senzația că avem puterea să fim ceea ce vrem să fim, li s-ar părea cel puțin deplasat. Însă eu îți pot spune că nimeni nu îmi va lua vreodată convingerea că putem mult mai mult decât facem, facem mult mai puțin decât ceea ce am putea face.
Nu-mi spune că nu ai câteodată și tu aceeași senzație că avem toate datele pentru a fi ceea ce visăm să fim. Același sentiment că mâine s-ar putea declanșa toate forțele bune din țara asta și totul ni se va părea foarte ușor, floare la ureche.
Eu cred că da, sunt obstacole și trebuie să fim foarte conștienți de ele, să avem planuri bine puse la punct și bine executate pentru a le depăși. Și planuri bune care să indice ce avem de făcut de îndată ce ajungem la următorul nivel, și apoi la următorul, și tot așa.
Nu e un miraj, trebuie să îndrăznim. Nu e o utopie, ci poate fi o construcție pe punctele noastre tari. Nu e ușor, dar e un plan. Și e optimist, da, dar cu picioarele înfipte în pământ.
Ei bine, astfel de sentimente care mă încearcă uneori sunt ca o baterie de energie care mă încarcă atunci când trebuie să confrunt realitatea, când sunt la minister și trebuie să împing înainte proiectele cu care am venit aici.
Așa se și explică de ce am reușit să termin aceste proiecte înainte de termen, într-un timp scurt de numai cinci luni, am pornit de la premisa că totul e foarte ușor, trebuie doar să dau la o parte câteva piedici care sunt întâmplător în drum.
Tot astfel de mentalitate am și în planurile mele de a transforma județul Iași într-un model cu infrastructură rutieră pusă la punct, cu rețea extinsă de gaze naturale, cu centru regional de excelență în sănătate și companii care să investească și să dezvolte comunitățile locale.
Nu sunt deloc naiv să cred că e simplu. Dar totuși, nici nu sunt atât de speriat încât să nu văd că se pot face pentru oameni atât de multe lucruri cu ceva energie, tenacitate și planuri urmărite până la capăt.
Costel Alexe, ministrul Mediului, Apelor și Pădurilor
