„Poate că Partidul Democrat are nevoie de un alt tip politic şi uman pentru a-l învinge pe Donald Trump – dar răspunsul îl vom avea abia în noiembrie” – afirmă Lect. univ. dr. Lucian Dîrdală.
O dată la patru ani, la începutul lui februarie, marcăm începutul cursei electorale oficiale din interiorul partidelor americane, în perspectiva alegerilor prezidenţiale din noiembrie. Privim, aşadar, către Iowa, statul din Vestul Mijlociu ai cărui locuitori sunt dornici să profite de atenţia politicienilor şi a mass media pentru a-şi proiecta dorinţele şi priorităţile la scară naţională. Acest text ar fi trebuit, în mod normal, să pornească de la rezultate electorale certe în cursa din Partidul Democrat – la Republicani nu există adversari reali pentru preşedintele Donald Trump – şi să ofere câteva repere pentru competiţiile din următoarele săptămâni.
Scorurile Democraţilor ar fi trebuit să ne fie accesibile încă de marţi dimineaţă. Din păcate, la ora trimiterii acestui text în redacţie încă nu se ştie nimic oficial, din cauza unei disfuncţii majore în centralizarea rezultatelor „întrunirilor” (caucuses) de către organizatori. Nu are rost să discutăm aici dacă de vină a fost softul (inclusiv o mult lăudată aplicaţie pentru telefonul mobil) sau capacitatea tehnologică redusă a utilizatorilor, dintre care mulţi nu sunt foarte tineri. Important este faptul că s-a ratat momentul cu adevărat spectaculos al proclamării câştigătorului, că presa nu a putut comenta care dintre învinşi îşi menţine intacte şansele şi care nu, şi că se va intensifica presiunea ca întrunirile (finalizate prin voturi deschise, „publice”) să fie înlocuite cu alegerile preliminare convenţionale („primare” – primaries), cu vot secret. Desigur, pentru Democraţi, important şi neplăcut este şi faptul că adversarii lor au dobândit un nou prilej de a-i ataca şi ironiza.
Desigur, speculaţii pe marginea rezultatelor se fac, iar o eventuală victorie a lui Bernie Sanders, cel mai consecvent promotor al liniei de stânga („liberale”, în vocabularul politic american) şi partizan declarat al socialismului democratic, nu ar surprinde pe nimeni. Probabil că, în acest caz, vor fi şi alţi candidaţi ce nu vor întârzia să-şi proclame victorii parţiale sau particulare: reuşita de a puncta peste cota din sondaje, un scor foarte bun în raport cu resursele investite şi aşa mai departe. Cert este că plutonul de şase competitori care speră la victoria finală sau măcar contează în sondajele naţionale, inclusiv Sanders şi fostul vicepreşedinte Joe Biden, a migrat deja către New Hampshire, pentru alegerile primare de săptămâna viitoare.
Dacă ţinem cont şi de fostul primar al New York-ului, Michael Bloomberg, care a intrat mai târziu în cursă şi nu concurează în primele state din calendarul electoral Democrat, există şapte candidaţi care încă pot conta în ecuaţia finală. Cum voturile din caucuses şi primaries se traduc în delegaţi la Convenţia naţională a partidului, iar alocarea se face pe baza proporţionalităţii, şi candidaţii mai slab cotaţi pot avea influenţă, mai ales dacă nimeni nu va dobândi majoritatea absolută a delegaţilor. În acest caz, se pot imagina chiar scenarii prin care un candidat cu sprijin redus îl susţine pe unul dintre „cei mari” şi este invitat să candideze alături de acesta, pentru funcţia de vicepreşedinte. Dar, până atunci, mai sunt multe runde de disputat, mai ample şi mai dure decât Iowa, iar unii candidaţi vor începe să se confrunte cu o dublă presiune: cea financiară, pentru că donatorii se vor concentra asupra favoriţilor, şi cea politică, în sensul că li se va cere să abandoneze cursa pentru a nu accentua divizarea partidului, deja îngrijorătoare.
Vom avea ocazia să discutăm, după aşa-numita super-Tuesday (marţea de 3 martie, cu competiţii în mai multe state importante din punct de vedere demografic), despre cine rămâne în cursă – dacă nu cumva la sfârşitul ei vom cunoaşte candidatul. Deocamdată, să observăm că galeria de şapte candidaţi importanţi reflectă străduinţa Democraţilor de a reflecta diversitatea societăţii americane: două femei (Elizabeth Warren şi Amy Klobuchar, ambele membre ale Senatului), un membru al comunităţii LGBT (Pete Buttigieg, fost primar al unui mic oraş din Indiana), un american de origine chineză (Andrew Yang) şi, în fine, trei bărbaţi mai vârstnici decât Donald Trump: Bernie Sanders (78 de ani), Joe Biden şi Michael Bloomberg (77). Totuşi, din grupul celor şapte lipsesc tocmai candidaţii care să semene foarte bine cu cei doi preşedinţi de succes pe care i-au dat Democraţii, după războiul rece: Bill Clinton, respectiv Barack Obama. Cu alte cuvinte, bărbaţi de vârstă mijlocie, capabili să se identifice uşor cu categoriile majoritare din electorat, neafectaţi de bagajul politic apăsător ce însoţeşte cel mai adesea experienţa îndelungată. Candidaţi de acest tip există în partea de jos a listei şi, desigur, nu e vina nimănui că Michael Bennet nu este Bill Clinton sau că Deval Patrick nu este Barack Obama.
Poate că Partidul Democrat are nevoie de un alt tip politic şi uman pentru a-l învinge pe Donald Trump – dar răspunsul îl vom avea abia în noiembrie. Până atunci, să observăm că actualul lider de la Casa Albă are un început de săptămână aşa cum şi l-a dorit. Discursul asupra Stării Uniunii, programat marţi noaptea, îi va da ocazia să-şi consolideze camapania pe o linie de tip „Morning in America” (faimosul spot electoral optimist al lui Ronald Reagan, din 1984) – deşi, desigur, Donald Trump nu este Ronald Reagan. Iar exonerarea după impeachment prin votul de miercuri noaptea, fie ea şi hiper-partizană, îi va oferi destule argumente pentru viitor. Eşecul organizatoric al Democraţilor, în Iowa, nu este decât un mic cadou-surpriză.
