FOTO Casa muzeelor a fost inaugurată – cum arată cele cinci muzee pe care astăzi le puteți vizita gratuit

0
90

Publicația locală „Ziarul de Iaşi“ scrie că a vizitat în avanpremieră cele cinci muzee construite cu migală şi trudă în ultimii ani de echipa coordonată de Lucian Dan Teodorovici şi prezintă, în acest sens, o scurtă imagine a ceea ce numesc „cel mai modern muzeu dedicat literaturii din România”.

Patru dintre cele cinci muzee descriu casa poeziei, a literaturii, a istoriei teatrului evreiesc, a copilăriei în comunism. Al cincilea este o lecţie dureroasă de istorie: pogromul din 1941.

Redăm, în continuare, relatările ZDI:


Este cumva ironică şi ico­nică clădirea care găzduieşte astăzi Casa Muzeelor, ce este inaugurată astăzi. A fost şi sediu al revistei „Viaţa Românească“, dar şi Chestura unde în iunie 1941 sute de evrei au fost ucişi şi alte mii pregătiţi pentru îmbarcarea în trenurile morţii. Astăzi, într-o nouă casă, modernizată şi renovată integral, s-au născut cinci muzee, într-o interpretare originală şi inovativă, care îmbină clasicul cu modernul. Patru muzee descriu casa poeziei, a literaturii, a istoriei teatrului evreiesc şi a copilăriei în comunism, în timp ce al cincilea este o lecţie dureroasă de istorie: expunând pogromul din 1941.

„Liber“, bilet către 1941

Cobori în subsolul clădirii şi îţi tipăreşti singur un bilet simplu, alb. Pe bilet stă scris data – 29.06.1941 – fiindcă eşti acum 80 de ani, în curtea Chesturii, nu în prezent, în Casa Muzeelor. Imediat lângă îţi pui o „ştanţă“ pe bilet şi scrie „Liber“.

În urmă cu 80 de ani, evreii care nu mai încăpeau în curtea Chesturii, care nu au fost împuşcaţi fiindcă săreau gardul, şi care nu erau pregătiţi să fie trimişi cu trenurile morţii zilele următoare, au primit o hârtie albă cu aceeaşi ştampilă pe care o ai astăzi în mână: Liber.

Muzeul Pogromului de la Iaşi este o mărturie vie a unei realităţi care nu se regăseşte în nicio carte de istorie. Există un panou digital cu fotografii ale victimelor, actualizat în permanenţă cu fotografii primite de la rudele şi prietenii aflaţi astăzi în viaţă. Există şi un panou cu salvatorii, care au încercat să se opună atrocităţilor, dar şi cu vinovaţii: mulţi dintre ei nu au răspuns nici până la finalul vieţii de crimele lor. Dincolo de toate, un zid de cărămidă, lipsit de orice decor, e lăsat ca martor al crimelor care au avut loc în Iaşi, chiar în clădirea Chesturii care adăposteşte astăzi cele mai moderne muzee din Iaşi.

Atmosfera teatrului evreiesc prinde viaţă

La Muzeul Teatrului Evreiesc în România se găsesc puţine, dar nepreţuite rămăşiţe ale splendidelor teatre evreieşti din ţară, din Iaşi până în Bucureşti. Tema pogromului este reluată inevitabil şi aici, indirect, în plecarea evreilor din Iaşi către Capitală, în concedierea lor din teatre şi refugiul acestora în Teatrul Evreiesc Baraşeum, precursorul Teatrului Evreiesc de Stat de astăzi, unde a strălucit printre primele dăţi pe scenă Maia Morgenstern. O şi puteţi vedea, într-un portret din tinereţe, într-una dintre săli.

Cum s-a pierdut foarte mult de la teatrele respective, cei de la Muzeul Naţional al Literaturii Române au improvizat elemente de atmosferă, manuscrise ale pieselor, anunţuri din ziare, afişe mari şi colorate, dar bijuteriile de pe coroană sunt costume de epocă, din piese precum Chiriţa la Iaşi, făcute în colaborare cu Irina Schrotter.

De la ceasul lui Eminescu la îngerii lui Brumaru

Muzeul Literaturii Române este construit cronologic şi este o sumă de mărturii din literatură. Este o experienţă unică, senzorială, cu muzica care te urmăreşte dintr-o încăpere în alta, cu aranjament muzeal care încearcă peste tot să iasă din tiparul standard de „vitrine şi atât“. Probabil unul dintre cele mai fascinante exponate de aici este ceasul pe care l-a folosit Mihai Eminescu, păstrat într-o stare impecabilă, dar şi o foaie dintr-un manuscris personal pe care acesta şi-a exersat de mai multe ori, adesea chiar stângaci, semnătura.

În camera alăturată există un catalog completat integral de învăţătorul Ion Creangă. Dur la note, există doar câţiva de 9 şi 10, iar pe lateral se regăsesc notiţe cu scrisul marelui scriitor român, cu semnătura sa.

Există încăperi dedicate marilor proiecte editoriale şi literare din Iaşi: revista Dacia Literară şi societatea culturală Junimea. În sala celei din urmă, din spatele unei uşi închise, dacă te apropii de ea cu urechea, îi poţi auzi certându-se pe Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Vasile Pogor sau A. D. Xenopol, într-o interpretare contemporană realizată de actorii Teatrului Naţional după o stenogramă a şedinţei.

Muzeul Literaturii conţine alte două bijuterii: o sală „Boema ieşeană“, o „cârciumă imaginară“ în care artistul Ion Barbu a dat viaţă unui ludic desprins din cărţile literaturii româneşti. Unde reclamele vorbesc de Testi-Cola, iar fundul de tăiat carnea este folosit pentru bătut obrazul.

În Sala „Rezervaţiei de îngeri“ păşeşti, în viziunea lui Felix Aftene, direct în sufrageria lui Emil Brumaru. Sute de cărţi stau deschise, lipite de pereţi, ca viziunea poetului – „senzuală şi candidă, ludică şi plină de reverie“. Pentru cei peste 18 ani, este un colţ amenajat în stilul specific (chiar contondent) al poetului, iar pentru cei care l-au cunoscut pot vedea, presărate prin încăpere, zecile de căni de cafea ale „cerşetorului de cafea“, aduse chiar din apartamentul său.

Poezia, în viziunea copleşitoare a lui Ion Barbu

Muzeul Poezie(i) este munca din ultimii patru ani a artistului Ion Barbu şi poate va rămâne una dintre cele mai frumoase moşteniri ale sale. De departe cel mai inedit muzeu dedicat poeziei din România, viziunea lui Ion Barbu te poartă prin încăperi în care din maşini improvizate de scris se ridică spre cer manuscrise realizate de către acesta în stilul şi designul inspirat de textele poeţilor.

Prin cele trei încăperi grupate te poartă pantofii reali ai scriitorilor din muzeu, cedaţi de către aceştia, aşezaţi ca o cărare prin labirintul creat de Barbu.

O altă încăpere conţine zeci de sticle cu etichete personalizate cu feţele şi numele scriitorilor, având înăuntru şi o poezie scrisă de aceştia pe hârtie şi lăsată ca un mesaj pentru eternitate.

Pe pereţi: instalaţii artistice pornind de la poeziile scriitorilor, precum o oglindă pe care stă scris poemului lui Radu Stanca – Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.

O maşină de scris cu pioneze în loc de taste, pătată cu sângele autorului, pornind de la citatul din Nichita Stănescu „eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte“.

Deasupra acestor săli, al cincilea muzeu, cel al copilăriei în comunism, păleşte în umbra ilustraţiilor văzute până atunci. Dar funcţionează ca o maşină a timpului în comunism, atât în casele, cât şi în şcolile în care „tovarăşul“ veghea dintr-un portret aşezat deasupra intrării.